Payton Pritchard, rezervul de lux al Celticsilor, a devenit unul dintre cei mai eficienți jucători din NBA în situațiile de izolare, iar acum echipa se bazează pe el pentru a duce mai departe ambițiile din Conferința de Est. Pritchard a semnat o prelungire de doi ani, în valoare de 44,2 milioane de dolari, care îl ține la Boston până în 2030.

Scena pare desprinsă dintr-un film. Pritchard stă pe banca Celticsilor în Game 3 din primul tur al playoff-ului, când simte o atingere pe umăr. Se întoarce și îl vede pe Allen Iverson, la fel de mic de statură ca el, îmbrăcat complet în negru. Legendarul jucător îi spune: „Ești cel mai rece băiat alb pe care l-am văzut vreodată.”

Cifrele confirmă aceeași idee. În sezonul trecut, nimeni din ligă nu a avut o eficiență mai bună la șuturile din izolare decât Pritchard, cu 58,6% la procentul efectiv de reușită. El i-a depășit pe Nikola Jokic (57,1%), pe Shai Gilgeous-Alexander (56,4%) și pe Luka Doncic (55,8%). La jumătatea sezonului 2025-26, media lui era de 1,30 puncte pe posesie de izolare, iar dacă ar fi menținut ritmul, ar fi fost cel mai bun rezultat al unui jucător din ultimul deceniu. Pe final de sezon, media sa a scăzut la 1,11 puncte pe posesie, tot a treia cea mai bună din ligă, după Doncic și Gilgeous-Alexander.

Pritchard are doar 1,80 m, dar ratează rar momentele decisive. Când Celticsii s-au apropiat de Sixers în ultimul sfert, el a înscris un șut de la distanță de 26 de picioare chiar când suna sirena. Comentatorul Eric Collins a strigat în transmisiune: „E un ucigaș!” În Game 4, Pritchard a marcat un trei de la capătul celălalt al terenului, din picior, și a încheiat meciul cu 32 de puncte, cel mai bun scor al carierei sale în playoff.

Un jucător de rezervă cu ambiții de vedetă

Pritchard joacă de pe bancă pentru că asta este rolul său. A fost desemnat cel mai bun rezervă al anului cu doi sezoane în urmă, dar în sezonul trecut a fost titular timp de 50 de meciuri, după plecarea lui Jrue Holiday la Portland și după ruptura de Achilles a lui Jayson Tatum. Pentru mulți, el a rămas „tipul cu aruncările de la mijlocul terenului”, „cel cu dribling spectaculos” sau „jucătorul care a depășit ce se aștepta de la el” după ce a fost ales abia în runda întâi, spre sfârșit. Asistentul antrenorului Sam Cassell spune: „E 1,80 m și ud leoarcă”, o descriere care nu e chiar exactă, dar, în felul său, e perfectă.

De ani de zile, Pritchard organizează în vară antrenamente intense în săli anonime, la care participă jucători din Divizia II și III, băieți din străinătate și prieteni din copilărie. Sunt jucători care nu sunt profesioniști consacrați, dar sunt înfometați de succes. Pritchard le plătește benzina sau biletele de avion, pentru că știe că vor apăra cu îndârjire în trei contre unu. Un antrenament tipic are aproximativ 150 de posesii, pe rând, cu apărători diferiți, iar Pritchard trebuie să tragă sub 60% ca să intre în datorii cu apărătorii săi, care apoi mănâncă pe cheltuiala lui.

Dave Lewin, asistentul general manager al Celticsilor, îl compară cu Kyrie Irving, care obișnuia să joace unu contra unu chiar și noaptea, în Cleveland. „Sunt evident diferiți”, spune Lewin, „dar, ca abordare a jocului unu contra unu drept formă de dezvoltare a abilităților, sunt cei doi jucători pe care i-am văzut făcând asta cel mai mult.”

Rădăcinile unei obsesii

Obsesia a început în liceu, la West Linn, Oregon. Pritchard se antrena la ClubSport, o sală din apropiere, iar în vara dinaintea clasei a zecea, fostul jucător NBA Steve Blake îl lua de trei-patru ori pe săptămână pentru meciuri unu contra unu. Pritchard pierdea constant, iar scopul lui a devenit să-l bată pe Blake până la sfârșitul verii. „M-a distrus. În fiecare zi”, spune el. Brian Scalabrine, care acum e analist TV la Celtics, glumește: „Ce delir, să crezi că un puști de 15 ani îi va întrece pe un jucător NBA.”

Pritchard nu a reușit niciodată să-l bată pe Blake, dar a revenit mereu. Și ca elev, era la fel de exigent. A venit odată la antrenament cu mâinile bandajate, după ce tatăl său îi adusese mingi cu greutate pentru a-și perfecționa dribling-ul. Mingile i-au jupuit pielea de atâta folosire. Un coleg, Brooks DeBisschop, l-a văzut în timpul orei cum își contorsiona corpul la birou, ca să lucreze la mobilitatea șoldurilor. În pauza de prânz, se antrena la pliometrie pe pista școlii, împreună cu tatăl său, Terry. Motivul era simplu: citise că Russell Westbrook a făcut un salt uriaș între clasa a zecea și a unsprezecea și voia să facă la fel.

Pentru Pritchard, aceste sesiuni sunt legate direct de jocul său de azi. Unu contra unu este un fel de microscop, un mod de a-și analiza jocul la nivel atomic. În Game 5 din seria cu Sixers, din sezonul trecut, a driblat agresiv spre coș, a făcut un veer step în fața lui Joel Embiid, cu 11 inch mai înalt și cu 75 de livre mai greu, și l-a împins atât de tare cu umărul încât Embiid s-a dat înapoi cu vreo 5 sau 6 picioare. „Îl împinge pe Joel Embiid din poziție ca să ajungă la un layup”, spune Scalabrine. „Probabil că LeBron nu l-ar împinge pe Embiid din poziție ca să ajungă la un layup.”

Antrenorul său personal, Michael Soares, explică: „Lumea spune că Payton ar putea fi unul dintre cei mai puternici jucători din punct de vedere al raportului forță-greutate. Dar, de fapt, știe pur și simplu să folosească corpul adversarilor împotriva lor. Știe exact când să profite de inerția, de viteza sau de direcția lor.” Pritchard a repetat acest tip de situații de mii de ori, poate chiar de zeci de mii, cu jucători europeni profesioniști și semiprofesioniști.

Un jucător care cere mult de la sine

Scalabrine descrie fenomenul ca pe ceva absolut neobișnuit: „E un caz aparte. Reușește să facă ceva ce n-ar trebui să fie posibil și să supraviețuiască, chiar să prospere. Și singurul lucru la care poți să te referi este faptul că e un sălbatic, un sălbatic absolut, când vine vorba de munca lui.” În sezon, după antrenamentele Celticsilor, Pritchard le propune tuturor să joace unu contra unu. „E ca un cățel pierdut”, spune Scalabrine. „Cine vrea să joace unu contra unu? Vreau să joc unu contra unu!”

Anul trecut, rookie-ul John Tonje a fost chemat să-l apere pe Pritchard. Acesta a marcat 17 șuturi la rând. „Nu a ratat nimic. A fost penibil”, spune Tonje. Antrenorul principal Joe Mazzulla urmărea scena de la mijlocul terenului, cu brațele încrucișate, ceea ce, în cazul lui, înseamnă entuziasm. „A fost momentul meu de bun venit în ligă”, spune Tonje. „Pur și simplu nu puteai să-l oprești.”

În Cape Cod, în aceeași sală de liceu, Pritchard petrece dimineața analizând meciuri cu Jalen Brunson alături de antrenorul său Rocky DeAndrade. Vrea să înțeleagă cum a ajuns Brunson, de 1,88 m, unul dintre cei mai buni jucători din lume la provocarea faulurilor. Lewin spune că, dacă sezonul va fi cel pe care îl așteaptă, lumea îl va vedea ca pe o evoluție spectaculoasă, dar Celticsii îl vor considera o continuare a lucrurilor pe care le face bine. Echipa are nevoie de această continuare, pentru că Jaylen Brown a plecat la Philadelphia în vară, iar Tatum trebuie ajutat. Paul George, în vârstă de 36 de ani, a ajuns la Boston, dar nu mai este în forma de altădată. Probabil, Pritchard va fi liderul de facto al acestei colaborări.

Mazzulla spune: „Îi cerem să fie mai mult pentru noi în fiecare an. Are capacitatea de a prelua orice are nevoie echipa în acel moment.” Iar Pritchard, care a fost ales pe locul 26, intră acum în al șaptelea sezon, ceea ce arată că poate fi o alegere pentru un salt spectaculos și în sondajele GM-urilor din NBA.

Din nou, cu ochii pe câștig

Pritchard a fost mereu motivat de cei care îl subestimau. În liceu avea un caiet cu toate criticile: prea scund, prea puțin atletic, prea lent, prea slab. Tatăl său chiar a fost trecut în caiet, după ce i-a sugerat să se gândească la câteva programe din Ivy League. Pritchard își mai tachinează și acum un scouter care, în timpul draftului, i-a scris unui antrenor universitar că nu va ajunge jucător NBA și că, în cel mai bun caz, va fi un jucător bun în străinătate, ca Kevin Pangos. „Nu am nimic cu Kevin Pangos”, spune Pritchard, „dar eu urmăream ceva mai mare.”

Dar Mazzulla nu a fost mereu atât de blând. Pe când era asistent al Celticsilor, a jucat odată 5 contra 5 cu Pritchard, iar meciul s-a încins. Mazzulla i-a spus direct: „Nu-i faci pe oameni mai buni.” Pritchard s-a simțit nedreptățit, fiindcă muncise din greu. Problema era chiar această nevoie de a munci mai mult decât toți ceilalți, care uneori îi făcea pe colegi să se simtă lăsați în urmă. Zack Gonzales, unul dintre foștii asistenți de la Oregon, își amintește că Pritchard, când era student în anul al treilea, voia să-l facă pe un coleg de la primul an să plângă. „Obiectivul lui în fiecare zi era să-l facă să plângă”, spune Gonzales.

Anii și experiența l-au înmuiat. Mazzulla i-a trimis chiar o scrisoare cu o oferire de împăcare, iar Pritchard și-a schimbat abordarea. Deși nu a reușit să organizeze o tabără pentru noii colegi la Cape Cod, intenționase să o facă. „Un chin”, spune Mike Conley, care s-a alăturat Celticsilor în acest sezon. „Este absolut nebun când vine vorba să-și îmbunătățească jocul.”

Această dedicare l-a adus unde este azi: rezervă și titular ocazional, cel mai neașteptat maestru al izolărilor din ligă, un jucător care a semnat o prelungire de 44,2 milioane de dolari pe doi ani și care va rămâne la Celtics până în 2030. Pritchard nu vrea să devină altcineva. „Nu pot să mă trezesc”, spune el, „și să fiu Wemby.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *